Sculptorul genial Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a mai poticnit prin viata, dar a ajuns departe, inclusiv si cu anii, chiar daca a avut un tata extrem de egoist. Pe tot parcursul vietii tatalui sau, care a trait mai mult de 80 de ani, Michelangelo ii indeplinea dorintele, il ajuta material si il iubea extrem de mult. E ceva natural, nu? Asa si trebuie sa fie. Asta e gratitudinea imensa a copiilor fata de parinti pentru viata daruita. Asa ne invata si Biblia. Citind biografia sculptorului, dintr-o parte, se observa clar ca Michelangelo avea un tata foarte egoist, mai ales fata de acest fecior al sau. Isi proteja ceilalti copii si ii cerea lui Michelangelo sa munceasca pentru toti si sa-i protejeze financiar pana la adanci batranete nu doar pe el, fratii sai, ci si pe copiii si nepotii fratilor. Nici o clipa Michelangelo nu a incetat sa-si diminueze sudoarea muncii pentru a-i face pe plac tatalui. Egoismul unor parinti este un asa puternic "asa si trebuie sa fie" incat copiii traiesc fericiti in iluzia ca au niste parinti iubitori. Totul ar fi fost minunat daca aceasta relatie nu ar fi marcat personalitatea copiilor. Si in cazul lui Michelangelo, care nu i-a reprosat lui taica-sau mai niciodata, dar si in cazul multor altora, care s-au saturat sa indure egoismul parintilor si si-au dat mai tarziu drumul la scutul anti-egoism, consecintele unei vieti traite in frustrare si discomfort sunt inevitabile.
Sa ne schimbam parintii este imposibil. Sa ne schimbam pe noi in relatia cu parintii este si aceasta un mit. Cum sa atingem o armonie in relatia cu parintii egoisti este, de fapt, o intrebare la care pot sa-ti dau raspuns in urma unei experiente personale. Este simplu - sa nu ai nici o asteptare de la ei (nu vorbesc de vreo asteptare d.p.d.v. material). Asteptam ca proasta sa ma intrebe ce mai fac, cum imi mai merge, ce citesc, ce imi fac feciorii. Ma durea faptul ca nu intrebau, ci doar se expuneau in privinta lor, nici macar nu cu privire la necesitati, ci la niste mofturi, imi aratau poze si nu aveau rabdare sa le priveasca pe ale noastre, tot ce le spuneam despre momentele emotionante din viata mea, nu-i interesau vizibil, ba dimpotriva se stresau si imi spuneau ca asta stiu, ca nu-i nimic deosebit, ca e fain doar tot cum ar vrea ei sa fie. Imi povesteau despre vecini, prienteni, relatii. Ma sunau doar la nevoie. Ce experimentam eu in viata mea era doar o pagina sifonata si aruncata la gunoi de catre ei. Dupa o lunga frustrare am inteles ca misiunea mea in relatia cu ei este doar sa le ofer spatiu sa se expuna, sa le dau urechile mele si sa prind pentru ei unda tacerii. Spatiu, urechi si unda fara sa astept nimic in loc. Un ingalator perfect pentru ei care stiu ca eu sunt puternica, mai puternica decat frate-meu si de aceea nu trebuie sa-mi poarte de grija. Am acceptat acest flux de atitudine din partea lor si l-am inghitit in mine, nu l-am blocat de peretele personalitatii mele ca sa-l trimit inapoi lor cu reprosuri duble, frustrari trunchiate si suparari prea-amare cu prima cursa de avion. Am absorbit felul lor de a fi si le ofer in schimb fara sa astept nimic in loc ingalatorul dorit de ei pentru ca relatia noastra sa nu se astupe si sa respire usor. Cum oare faci tu fata unui bombardament de pretentii egoistice din partea parintilor sau unor altor persoane dragi sufletului tau?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu: