Anonimatul

cine? cine? cine este persoana care ar face o fapta buna comunitatii si ar sta in anonimat? Cine nu ar face spectacol si nu s-ar afisa? Da-mi te rog un nume? Cine ar darui neconditionat ceva ce poate face cel mai bine sau ar crea ceva doar pentru suflet si doar pentru placerea de a vedea oamenii din jur zambind? Cine nu vrea bani, faima si renume? Cine nu vrea camere tv deasupra capului? Epoca sfintilor a trecut. Mai mult, naivitatea mereu a fost un cusur. Marea majoritate a oamenilor nici nu ar intelege astazi de ce anonimatul unei fapte bune ar fi trebuit sa existe. Ba dimpotriva, anonimatul astazi devine o crima. Cine din preajma ta constientizeaza ca este important si nobil anonimatul unei fapte bune? Da, ne-am deprins sa vedem non-stop o societate jucand. O societate drept o scena unde are succes doar cel ce joaca mai bine sau, mai bine zis, mai mult. Sinceritatea, corectitudinea si cumsecadenia sunt un fel de killeri care nu cruta.

Se spune ca Shakespeare a fost un personaj fictiv - un tip care scria pentru a schimba constiinta societatii ce se afla in prospera degradare. Autorul a optat pentru anonimat. Dezvaluirea identitatii nu a fost o prioritate pentru el. Se spune ca era un domn modest. Facea parte din nobilime. Faima pieselor sale putea sa-i aduca o mult mai mare faima in societate. La ce bun? s-a intrebat enigmaticul nostru geniu. Iziuminka, de fapt, a constat in aceea ca personajul care a dat nastere la piese, ce intr-adevar au transformat societatea engleza si au dat nastere la cu totul alte valori, a preferat lumea sa se concentreze pe ceea ce este scris - pe esenta, si nu pe omul care povesteste. Rar astazi cadem in intelesul profund al lucrurilor. Des, insa, astazi analizam si judecam omul in sine, nu ce spune. Ceea ce spune - cui ii pasa? Sunt astazi o categorie de oameni care intra neintrebati in sufletele noastre, ne patroneaza vietile prin invadarea nechemata in casele noastre. O fac simplu - prin televizoare si internet. Noroc de omul care are alegere si mai poate controla frontiera personala, insa in tari mici cu putine posibilitati invazia oamenilor din categoria de mai sus e fenomenala - 100 de oameni influenti ai tarii la 3 milioane - suna bine. Numai ca la 10 milioane de cehi, bunaoara, nu prea am auzit facand-se asa clasamente. Daca facem un portret psihologic al acestor oameni invadatori cu siguranta nu am fi vrut sa le deschidem usa caselor noastre. Ne-ar puturosi aerul cu: prostie, orgoliu, aviditatea de putere si de bani, neincredere, lasitate, obraznicie. Dar asa, de pe ecrane, pagini de internet totul pare stralucitor si foarte bine! Intrebarea e alta totusi - de ce punem accent pe om si nu pe mesaj? Omul lucreaza mult astazi la imagine. Daca omul stie cum sa arunce cuvintele smechereste din gura, iar fapta si ce spune nu mai conteaza, fii sigur ca s-a asigurat pe zeci de generatii inainte de bunastarea sa. Astazi e mai usor ca niciodata sa te joci cu emotii si sensibilitati umane, sa minti, sa fii superficial, sa bagatalizez valori si in mod nerusinat sa iti faci reclama pe seama unor lucuri absolut ordinare. Epoca marketingului in arta, politica, literatura, business, organizatii non-guvernamentale isi atinge apogeul.

Am gasit, intamplator, un omulean care imi impartaseste viziunile, sau mai bine zis eu ii impartasesc viziunile. E un omulean celebru pentru mine dar anonim. Tare imi doresc sa nu se schimbe, sa ramana asa cum l-am cunoscut - naiv, modest si anonim. El face poezie zilnic pentru a aduce un zambet oamenilor intamplatori ca mine pe o pagina de internet. Are carte, are parte, insa ramane in umbra in sfintenia lui. Imi doresc o ploaie de oameni ca el. Imi doresc oamenii sa asculte si sa puna accent pe ceea ce se spune si pe fapte in primul rand. Atunci cand vom privi Omul asa "dezbracat" cum e, fara hainele pozitiei sale sociale, sunt convinsa, vom putea opri colapsul indobitocirii opiniei publice. Apoi e nevoie de un proces de dezdobitocire - asta inseamna cat mai multe fapte bune in anonimat. Prin dezdobitocire vom intari opinia publica, o vom cali in asa mod ca societatea, tara, lumea, pamantul sa produca valori ce ar ajuta sa ne concentram atentia asupra urmatoarelor fapte: cum sa traim mai multi ani, cum sa dispara anumite boli, cum e sa mori impacat, cum sa lasi copiilor mostenire rusinea si naivitatea, etc. Am scris acest text in 2011 cand l-am descoperit pe Iv cel Naiv. Intre timp, recunosc si enorma imi este fericirea, am mai intalnit sclipiri de Oameni in deficit pentru epoca data, oameni care au inteles ca aprecierea multora este conditionata, falsa, trecatoare, oameni care s-au maturizat frumos, oameni care raman oameni chiar daca pot face minuni cu degetul. Intr-un cuvant, acei oameni care nu se afiseaza - anonimii si sfintii zilelor noastre.

Este sau nu "ironism" cand moldovenii se felicita cu ziua independentei?

Tara in care locuiesc are 12 sarbatori nationale. Printre ele e si asa zisa zi nationala. O zi din asta pe care o au cred eu toate statele lumii. Pana acum nu mi s-a intamplat sa aud cum oamenii se bucura si se felicita in aceasta zi. Este o zi simbolica pe care toti o respecta tacit si contemplativ pentru ca e clar ca, ajungandu-se la ceea ce este tara asta astazi, s-au depus multe sacrificii si este un efort colectiv al multor generatii. Nu am citit in presa scrisori de felicitare din partea presedintilor altor state, de altfel toti trecatori, fie el si cel american. Oamenii nu sarbatoresc in adevaratul sens al cuvantului, oamenii pur si simplu isi vad de treaba. Acelas lucru reflecta si media - oamenii simpli cu grijile lor, promovand sfaturi civice si nu fanfarismul si ipocrizia din ziua data, nu discursuri declarative in vant si pakazuha, fie ea si lirica, si inspirata. Istoria are multe fet(z)e, divergente si confuzii si de aceea societatea a hotarat sa nu puna accent pe fapt in sine, ci sa pretuiasca efectul, marcand sarbatorile de acest gen ca un simbol.

Sarbatorile la care oamenii beau si se distreaza, organizeaza concerte si targuri nu sunt sarbatori din categoria descrisa mai sus, asa numitele sarbatori politice. Asa ca, pe cuvant, nu pot sa inteleg mesaje din jurul meu cu La multi ani, Moldova si patriotismul acesta vadit fals din partea multora. Totodata, m-a distrat azi ironia fina gasita doar la putini baieti de treaba de acasa felicitandu-si compatriotii dand link la stiri gen caz de coruptie sau informand cu un URA! azi in sfarsit si-au luat cetatenia bunicilor. Un eroism pe bune pe fundalul atator mesaje patetice.

Iata cum ar fi trebuit sarbatorita aceasta zi - obisnuit !!! interogand si palmuind cu argumente critice si constructive clasa politica din toate timpurile de mama focului lor pana ametesc si transpira de frica noastra, ah noi cei pacaliti zi de zi. Simt o criza acuta de ironie eroica, un fel de ironism, in independenta si indivizibila noastra Moldova.

Cu si fara job

Numaram in gandul de dimineata la frontiera dintre vis si trezire de cate ori pana acum si cat de lung am stat fara job. O fi vreo scena din vis neterminata ce m-a trezit sa ma gandesc aievea la lucrul asta. Sau poate e de vina ultima zi din vacanta. Si ce daca voi ramane iarasi fara job? Sunt calma si linistita. Contrar altor dati cand niste frici, frustrari sau emotii amare ma sfredeleau pe dinauntru in ritmul contractiilor de gravida. Nu neaparat in legatura cu vreun job, ci mai degraba in legatura cu ce surprize imi va aduce viata. Credeam ca mi se nazare aceasta stare de minta ce imi racorea necontrolat interiorul pana ma trezeam cu urmatoarea convulsie febrila a unui gand lunatic. Anxietatea devenea viata insasi. O acceptare. Experienta apoi m-a facut asimptomatica. Grijile vii de alta data mureau faraonic.

Cel mai mult am stat fara job un an si ceva. In ciuda asa zisului statut social, totusi aveam mult de lucru. In casa mereu este ceva de facut, iar a cauta de lucru tot e un lucru. Cu sau fara job, gaseam mereu ocupatii sau ele ma gaseau pe mine. Datorita unei increderi ne-explicabile sora cu nepasarea fata de ce-o sa zica lumea imi doream sa am mai mult o bucata de paine buna pe masa decat pozitie si faima cu pretul unei muscaturi de miez mucigait.

N-am cersit niciodata un job. Toate job-urile avute acasa si aici unde tot e acasa au fost obtinute prin 2-3 runde de interviuri, teste IQ si psihologice cu zeci de personalitati interogandu-ma. Stiu bine sa pretuiesc ceea ce am obtinut cu greu. Totodata, stiu bine cand si unde sa inchid usa dupa mine atunci cand inrobirea devine legitima in secolul 21. Asa am plecat de la un prestigios post independent de tv atunci cand i-am intrezarit zgarda metalica si cat de dependent este. Asa am plecat de la o corporatie internationala si tare faimoasa pe vremuri deoarece peste noapte a hotarat sa plateasca moldovenii cu mult mai putin pentru un efort mai mare ca totuna nu faceau galagie, iar multi cerseau si acceptau job-uri la un pret mizer si atunci de ce sa te cheltui pentru un profesionist si sa-l pretuiesti daca nu te costa mai nimic un pupancurist. Am plecat de la o transnationala cu saci de bani pentru un mediu academic cu o moneda in palma intr-o lume tare straina unde nici peretii nu te ajuta. Fara job am ramas cam de 3 ori si de fiecare data cel din urma a fost si cel mai bun. Am invatat sa stiu ce imi trebuie la fiecare etapa din viata reiesind din circumstante cam zgarcite. De fiecare data mai sigur si mai linistita. Nu astept de la nimeni nimic. Nu cer. Nu demonstrez. Nu pretind. Nu ma prefac. Etalandu-mi nedemonstrarile doar un singur om si ne-om a fost si este inca darnic cu mine - eu si Dumnezeu.

Dieta zilei - cum dau jos cele 10 kg in plus

Inca nu am 4 decenii traite pe acest pamant. Dar daca totusi am pomenit de cifra patru, indraznesc sa spun, cu tot cu acest anonimat, ca undeva la orizont aceasta cifra in varsta deja apare ca un punct conturat. Nu m-am gandit ca nu voi avea niciodata frica sa spun uneori oamenilor curiosi de varsta mea ca am chiar mai mult decat am. Zic ca totuna voi avea varsta aia, chiar daca la toamna. Contrar cazului din viata mea cand o prietena din Brazilia la ai ei 30 cu o zi inainte de ziua ei mai spunea ca are 29. Aceasta s-a intamplat cand imi faceam studiile in America si eu abia eram la ai mei 23. Poate si de aici se trage un fel de altfel de a vedea lucrurile - de varsta n-ai sa fugi niciodata.

Si totusi lumea zice ca arat ca si cum am fugit de varsta. Clar ca e o iluzie pe moment pe care o ureche de femeie o intareste prin culegerile de complimente. Imi place sa mi se spuna ca nu, nu credem ca ai copil, ca nu, nu credem ca acus va avea 16, etc. Insa ce nu stiu oamenii acestia este ca de doua ori in viata mea am fost chiar foarte plinuta (extrem chiar) si ca de doua ori in viata mea am slabit ca la carte: facand sport si mancand strict ceea ce ii trebuie organismului. Ce vreau sa zic? Alegerea cum sa ajungi la cei 40 ani este pe deplin alegerea omului. Sunt constienta ca daca 3 zile la rand beau cate 3 beri sa nu ma astept la minuni. Totodata nu sunt de parere ca placerile, si mai ales poftele alimentare, trebuie sa stea in catuse. Dieta mea e simpla - balansare in toate: de la miscari mai fortate intr-o zi la unele mai domoale in alta zi, de la mancaruri grase intr-o zi pana la ceai verde cu miere de albine in alta zi. Intreb organismul ce vrea si ii dau ce vrea si atat cat vrea. Uneori imi ignorez atat de mult corpul incat simt o vina si incerc sa-i cer scuze si sa-i spun hai ca nu te mai supar, am sa am grija de tine. In toata povestea asta succesul slabitului nu e in dieta zilei, nu e in sport (am amice care agresiv fac zilnic sport si efectul e pana la prima ocazie cand inceteaza sa mai faca), nu e in sentimentul de vinovatie care te motiveaza sa actionezi altfel a doua zi sau in buna dispozitie cand iti vezi corpul unduios de adolescenta cand iti masezi coapsele cu ulei, succesul slabitului, cel de lunga durata, e o combinatie de toate.

Astazi cantarul mi-a arat cu 4 kile mai mult. Nu era o surpriza. De asta nu am probleme sa ma urc pe cantar. Stiu exact cand si unde se depune orice kilogram in plus si daca sunt o ignoranta kilogramuletul ala cheama apoi cu usurinta alte kilogramoaie dupa el sa se stabileasca cu sedere permanenta pe corpul meu, asa ca uneori ospitalitatea mea ma poate duce si la un faliment al celor 4 decenii (posibil si mai mult) cu complimente si cuvinte chiar adevarate. Eu decid daca imi sta bine sau nu acel ghips de kilograme in plus si in dependenta de cat de comfortabil ma simt sparg sau nu statuia. Si ultima remarca fara de care slabitul de lunga durata si mentinerea lui nu este posibil la mine - aceeas grija de suflet!

Cadere

Am cazut de o mie de ori in viata. si la propriu si la figurat. Postarea asta e mai mult despre la propriu, desi stiu ca te-ai gandit la inceput ca am sa filozofez acus despre binecunoscutul binom in viata: cazi-te ridici! Caderea de sus e mai dura, caderea de jos e mai moale, important e sa te ridici si sa mergi inainte. In ce masura fiecare merge inainte tine deja de taria interioara si scopurile vietii care pot sa scuze sau nu mijloacele. Dar nu despre asta. M-am uitat la picioarele mele dupa baie cand imi puneam o oarecare crema pe ele si am observat o multime de cicatrice, unele din copilarie, altele recente, acum 7 ani, iar trei chiar din luna trecuta. Mi-am zis uitandu-ma cu jale la picioarele pe care nu le voi putea asa mandra dezgoli in vara asta - precis mor de la vreo cadere, asa cum doctorul din "dragoste in vremea holerei" a murit la vreun 85 ani nu de batranete, ci de la o cadere din copac.

Ar trebui sa ma pazesc. Dar cum s-o fac? E una totusi clar, vazand in karusel destinele oamenilor, cum n-ai da, ce n-ai face ajungi acolo unde ti-e dat. Si daca n-ai facut si daca n-ai dat inseamna ca pana aci sau pana pe acolo ti s-au dat limitele.

Vreau totusi pe aceasta cale sa-i multumesc unei amice de ale mele Ivanka chiar daca ea nu stie de existenta acestui blog ca m-a tinut in brate atunci cand am lunecat de-a binelea pe scarile umede ale unui autobus ingrijit. Ingerii sunt pe bune. Noi plasam aceste evenimente de noroc sau ah-ce-ti-a-mers pe niste locuri secundare sau asa-trebuie-sa-fie, dar anume aceste evenimente sunt patronate de lumea dincolo de lume. Si aceste evenimente sunt noi, sunt viata noastra. Sanatate si grija tuturor!

Primul sarut, cum a fost?

Mi-am amintit de primul sarut. Era al 14-lea mijloc de vara atunci cand de obicei parintii hotarau sa-si lase odraslele pe un timp limitat la tara. Satul avea un farmec specific pentru o adolescenta crescuta la oras intre vorba ruseasca si pereti de panel. Linistea satului in loc sa ma adoarma, ma inviora. Totul la fuguta prin gospodarie. Doar a venit ajutorul de la oras. Daca bunicuta nu are timp sa sada un pic sa se odihneasca, cum sa sed eu? Si totusi chiliungeam. Ne alunga bunelul la scoala de peste drum sa ne socializam cu varsnicii, cate unul zarindu-se in curtea scolii dupa iarba pentru iepuri. Eram 3 verisoare si 2 verisori cu sedere permanenta pe la bunei in bucata aceea de mijloc a verii. O alta verisoara, mai mica, chisinaueanca si ea, venea mai rar, iar un alt verisor, cel mai mare, era flacau la Ungheni si facea mai mult sa se auda de el decat sa fie vazut de noi. Aveam in sat doua prietene, Rodica si Inga. Una fata de tarani. Alta fata de profesori. Una cu note mai slabe la scoala. Alta termina cu medalie. Ma impacam de minune cu ambele. In prima zi cand soseam in sat eram deja la poarta Rodicai. Din drum ii strigam numele pe silabe si ma uitam peste gard daca se misca cineva prin curte. Apoi o vedeam pe mama ei care uneori cu bucurie, alteori cu indiferenta imi spunea ca Rodica e plecata cu vacile. In amiaza zilei ma intorceam cu capul in jos acasa pentru ca stiam ca nu are rost sa mai trec si pe la Inga care locuia la Poarta Tarnii, putin mai departe. Trista, dar cu un zambet triumfator, stiam ca prin aceasta iesire pe la poarta Rodicai, chiar daca esuata iesire, tot satul va sti ca eu am venit la bunei. Nu ma miram atunci cand seara, la poarta mea deja, eram strigata eu din drum de catre una din vocile acelea vesele si ragusite, deosebite de vocile de oras. Flacaii satului ajungeau sa se stranga la coltul nostru de mahala exact din seara aceea.

Ghita era baiatul care nu umbla cu gasca in fiecare seara pe la portile fetelor venite pe vara sa se odihneasca la bunei. Despre Ghita se auzea ca era prieten bun cu totii, invata exemplar la scoala si inventa diverse smecherii pentru a face viata satenilor mai usoara, de exemplu un arc care prinde peste sub apa, un labirint din metal care aduna merele culese din copaci intr-un singur loc, un dispozitiv prin care de la distanta inchizi hambarul, etc, etc. Ghita era fratele Ingai. Pe Ghita il vedeam stand in cerc cu flacaii satului vizavi de poarta bunicai cam toata seara pana la miezul noptii cand ochii casei noastre se inchideau. Tineretul satului, spunea bunelul... Iaca, spunea, si-au ales de azi alt loc de taifas. Se prefacea ca nu exista nici o legatura intre venirea mea si aglomeratia din drum. Bunica insa era mai directa: iata-l si pe Ghita cu baietii, nu prea umbla el asa degeaba, mai mult pe-acasa cu cartea, ceva e la mijloc. Ma bucuram cand buneii imi spuneau ca un an intreg Inga tot ii intreba cand mai vin eu prin sat. Asta, de fapt, era intrebarea traditionala a multor fetiscane si flacai ca in loc de buna ziua. Ghita nu intreba niciodata cand vin eu. Pentru el tot facea sora-sa.

Prima data in viata mea a fost cand am nimerit la o nunta fara parinti. In vara acelui an. O nunta fara nimeni din apropiatii mei cu care sa stau oficial la masa. Prima data in viata mea am fost printre tineretul satului la o nunta. Tineretul satului e o casta speciala ce vine neinvitata, face chef si este foarte importanta. Prin urmare neprezenta acestei caste la nunta insemna un mare esec. Asa am ajuns eu la o nunta anonima unde nu stiam pe nimeni. Eram prea naiva sa inteleg ca de fapt eu nu stiu pe nimeni, insa toti cei prezenti acolo stiau prea bine nepoata ai cui sunt. Eram fetele si flacaii satului veniti sa facem chef. O nunta de tara cum n-am mai vazut. Noapte, cald, mese lumgi si pline, tantari nerusinati, muzica la moda cu stelele satului, maini cu bautura la gura si noi, tinerii, dansand. Aveam un trenci roz si credeam ca toti se uitau la mine, nu la miri. Ghita ma lua de mana, de talie si ma invartea dintr-un colt de cort in altul in ciuda faptului ca ii spuneam si dadeam din cap ca nu pot dansa in doi sub muzica populara. Il calcam pe degete. Degeaba. Si totusi satenii ne urmareau. Dupa ce s-a oprit muzica, la microfon a rasunat numele meu si a lui Ghita precum ca am venit ambii sa felicitam mirii, cam tot asa cum se anunta oaspetii veniti in pereche. Ghita m-a luat de mana, am mers spre miri, a luat microfonul a tras o cuvantare matura, a scos vreo cateva ruble din buzunarul din geaca de blugi si le-a intins pe talgerul unde se alfau mai multe hartii botite si 2 pahare cu vin rosu. Mirii m-au luat, m-au imbratisat, m-au pupat de parca am copilarit impreuna. Ma uitam la acest cavaler de langa mine care dintr-un dans asa spontat si grija mi-a si devenit pereche. Stralucea flacaul de fericire. Mi-a intins paharul. Am spus nu. Mi-a spus ca-i bun si sa bem ambii din unul ca asa trebuie. Asa si am facut. Straluceam si eu pana la urma de placerea unei nunti de sat traita ca o matura, departe de parinti. Imi parea ca acest Ghita este un regizor mult prea bun si poate ca trebuie sa-l apreciez si eu. Am inceput sa ma uit mai bine la el. In drum spre casa, aproape de gardul bunicai, undeva pe langa vecini, Ghita m-a imbratisat strans, m-a luat in brate inclinandu-ma spre gardul si asa inclinat si m-a sarutat: tutun sarat si apa dulce. Abia atunci m-am simtit vinovata. De-ar sti mama pe unde umblu la 3 dimineata si cu cine, si inca ce fac. M-a mai sarutat o data. De parca m-ar fi mancat cu tot cu noapte. Ma apasa necalculat de tandru in gard si eu incercam sa scap. Obrajii imi erau tutun sarat si apa dulce pana mi-a prins buzele. Credeam ca asta e sarutul. Ma bucurasem. Nici in cap sa-mi treaca ce erou principal isi face aparitia pe scena - limba. Mai sarata si mai dulce, mai apoasa si mai afectata de tutun era isteata, jucausa si speriata. Isi pierduse controlul si cauta cuvinte in alta gura. Daca asta e sarutul, atunci e pentru prima si ultima data, mi-am spus, inclestandu-mi dintii ca niste gratii in fata unui intemnitat. Apa sarata si tutun dulce m-au urmarit intr-o noapte dupa nunta. Limba lui Ghita zadarnic incerca sa caute cuvintele mele tinute in frau de o limba nu prea curioasa si alintata. Dintii tineau piept cu greu unei invazii amoroase de instincte. Ma uram iubindu-ma.

Visul devenit realitate, macar si un detaliu..

Azi am inceput ziua cu o discutie despre cum s-a format apa pe pamant. In minte imi trecea visul noptii ca un desen animat. In loc sa ma intreb ce semnificatie are cadrul cand o femeie necunoscuta alearga spre mine plangand de bucurie, imbratisandu-ma si cerandu-mi o bomboana "griliaj", pe mine ma preocupa discutia din familie despre aparitia apei si despre civilizatia inainte de omenire. Oare dinozaurii tot dintr-o celula acvatica au evoluat si s-au inmultit. Dar de ce tot? Ce stupid sa ma gandesc asa, eu - o credincioasa fidela.

In momentul acesta stau fata in fata cu lumina monitorului si inteleg ca ziua de azi (o sambata inca intre decizia Babei Dochia de a ne chinui nitel inainte de a ne putea lasa cu totul pardesiurile) se incheie cumva mai putin ciudat de cum a inceput. Sunt acum dupa o masa delicioasa la care am mancat calmari gatiti cu multa grija in morcov, praz, ciuperci si ulei amestecat cu unt. Ce bine ca vanzatorul de la sectia "peste proaspat" a hotarat sa ne intrebe ce fel de calmar vrem - curatat sau nu. Ma uitat cu pofta la molusca necuratata si ma gandeam la ce concluzii am ajuns totusi dimineata in discutia noastra despre prima apa de pe pamant. Ce pitic de viata deformat mai inota p-acolo p-atunci inainte de a ajunge la tam-tararamul civilizatiei de astazi. Am aratat cu degetul la calmarul necuratat, iar vanzatorul mi-a spus sa fiu atenta cand ii scot ochii caci in mijloc mai este un os pe care trebuie cu multa grija sa-l elimin. Ce bine ca vanzatorul a fost vorbaret. Ne-a impachetat demonstrativ intr-o punga lucioasa calmarul curatat asemanator cu un ardei galben ce si-a pierdut la soare culoarea. In drum spre a plati, trecand imensul magazin, am inhatat din drum niste dulciuri in forma de tuburi. Imi pareau la vedere apetizante. M-am holbat sa citesc eticheta. Nu cumva sa-mi bage astia prea multa chimie in nas. Sunt atenta la lucrurile ce arata bine in pachet. Nu-mi vine sa cred. Citesc - tuburi de ciocalata din "griliaj" (pentru cei care nu stiu ce-i asta griliaj - zahar caramelizat grilat in faina si/sau arahide acoperit cu glazura clasica de ciocolata). M-am mirat si m-am bucurat. Fiind intr-o tara departe de casa nici nu mi-a trecut prin cap ca pot gasi ceva asemanator bomboanelor preferate copilariei mele. Da, da, si tocmai despre griliaj era si visul noptii. In visul meu era si o hala mare cu multe produse. Griliajul era scump si eu am cerut macar trei bomboane sa le pot da femeii necunoscute care ma imbratisa si imi spunea pasional ca vrea "griliaj" si ma ruga sa i le cumpar. La casa, in cosul vecinului din fata am zarit impachetate niste gaini tare mici. Am dat cu ochiul si am citit infricosata - porumbel. M-am indignat. Cum poti sa vinzi porumbei fara pene? Cum poti sa mananci duhul sfant?

La cina, mancand calmarul taiat roticele ce-mi zambea ca niste dinti albi printre tocana de legume, ne-am gandit cu totii la natura vietuitoarelor din apa de a avea puterea de a se regenera. Cica exista in apele marii o stea care daca i se taie un capat ii creste altul, iar din bucata rupta apare viata altei stele de mare. De ce omul nu are nici-o magie in el? Mananc calmar si ma gandesc ca mananc steaua aia ca un ritual de a-i imprumuta puterea de auto-regenerare. Intr-un fel, foarte ciudat, anti-materia din vis a devenit spre seara materie. Un foarte mic si neimportant detaliu acolo - l-am avut in mana aici. Ziua intreaga mi s-a parut cu mare sens dupa un non-sens de amestecaturi obisnuite si asta ca am luat in calcul detaliul. Sambata asta a fost o zi magica in felul ei, o sambata auto-regeneratoare.

Batranete... Ce simte un om la 97 de ani?

Habar nu avem ce simte un om la 97 de ani. Habar nu avem ce simte un om pentru care ziua de maine este deja un ieri. Habar nu avem ce simte omul care nu mai poate spune nici macar visand: "iata-n 20 de ani voi vedea si eu la ce progrese a mai ajuns lumea"... Habar nu vom avea de toate astea pana in clipa cand vom fi si noi fata in fata cu usa sfarsitului de viata, iar in jurul nostru vor fi tare multi, poate chiar toti care habar nu vor avea cum ne simtim.

O intrebam aseara pe mamica care e secretul longivitatii matusei ei care o luna in urma a parasit smerita numaratoarea celor 97 de ani ai vietii. Sora bunicai a vazut cu 27 de ierni mai mult viata decat bunica. I-a pasat mai mult viata decat i-a pasat bunicai mele. Cred ca vine un "Cineva" la ureche la un moment dat si iti sopteste despre ceasul ultimei suflari. De altfel, nu-mi explic siguranta unora de a indura viata si nesiguranta altora de a trai nerabdator viata.

Mamica mi-a povestit ca matusei ii placea mult sa stea de vorba cu oamenii. Pe cat imbatranea, pe atat pofta de a vorbi cu ceilalti se marea la ea, insa si nepofta altora de a vorbi cu ea crestea la cei din jur. Ce o tinea in viata? In viata o tinea folosul pe care il simtea ea ca il ofera celor din jur. Membrii familiei o vizitau, vorbeau des la telefon cu ea si o incurajau la ai ei 80 de ani ca este inca tanara. Asa si se simtea matusa. Tanara. Mai rar asa fenomen intr-o societate in care batranii sunt vazuti ca un handicap ca o batrana sa se simta bine si tanara. Mamica isi aminteste ca reactiile matusei la povestirile de incurajare ca inca mai are mult de trait erau foarte optimiste. Treizeci de ani in urma mamica intretinea un astfel de dialog la telefon cu matusa: "stii mata ca in alte tari femei de varsta matale inca mai merg cu bicicleta", la care matusa: "da, da, stiu, d-apoi cum". Un douazeci de ani in urma, mamica cu aceeasi melodie: "stii mata ca in alte tari femei de varsta matale merg la volan cu masina, isi vopesc parul si se macheaza", la care matusa: "da, da, stiu, d-apoi cum". Un zece ani in urma, mamica: "stii mata ca in alte tari femei de varsta matale inca mai merg in vizita cu avionul sau autocarul la nepoti peste mari si tari", la care matusa: "da, da, stiu, d-apoi cum, stiu". Si tot asa mai traia matusa. Cand daunazi ii spune mamica: "stii mata ca in alte tari femei de varsta matale inca mai au activitati politice, scriu carti si participa la emisiuni". Asteptand un raspuns traditional ca matusa tot asta stie, a auzit in schimb o respiratie mai mult de ingandurare decat de un oftat cu o simpla constatare triviala a unei neinsemnate vieti de om: "de-amu..." A stiut. A simtit ca nu mai are nevoie lumea de ea, sau ea de lume...

Habar nu avem ce simte un om, un batran, o batrana, care la un moment de un dat sfarsit stie ce stie.

Ce faci cand ai colegi derbedei?

Sunt mai multe variante pentru o situatie in care te-ai intrebat precum e intrebarea din titlu: sau incerci sa te justifici, sau pui totul la poponeata. Sau si una si alta. Astazi ceea ce faci in business sau in viata de robotei depinde in mare parte nu doar de tine, ci de o echipa intreaga. Succesul in mare parte e picatura aia dulce de seva pe care o obtine o gura colectiva dupa un milion de eforturi nu intodeauna impartite in egala masura intre colegii de breasla.

O eroare. Nu tu ai comis-o, dar a avut nemijlocit impact asupra activitatii tale. Mi-i pohui, facase ce-or face principalul sa-mi vina salariu la timp, ma gandesc eu cand vad gradinita de copii intr-o companie de o suta de ani vechime. Bine, bine, sa nu fiu atat de dur, hai sa vad cum sa ies din acest cacat, sa-i scot pe altii din cacat si sa dau usor din coate prin cateva cuvinte politicoase pe chat, emailuri explicative, call-uri dragalase injectand cateva scuzemii ca sa musamalizez situatia de cacat creata de altii. Si asta totul in schimbul la un cuvant sec de well done de la un coleg mai cu initiativa, tot derbedeu, si tacere de la sefi, iar cel pe care l-ai acoperit habar nu are ca a gresit si te mai si intreaba despre alte chestii chipurile importante. Iata asa e biznesul in marele companii despre care moldovenii / romanii din tara habar nu au ca exista. Acesti marii burjui isi largesc bine meritat buzunarele pentru ca produc si vand mari tehnoligii de conectivitate ai secolului 21. Nu ca ai nostril, burjui din furat si mancat la cacat.

Colegi derbedei sunt peste tot, nu conteaza esti in America, sau Republica Moldova. Cel mai bine e sa-i descoperi cat mai repede. Cel mai bine e sa nu mizezi pe ajutorul lor. Cel mai bine sa-i confrunti deschis si fara ocolisuri. Cel mai bine e sa vorbesti factologic si sa pui emotia personala la adapost. Daca pastrezi o calmitate, explici ca erorile tale au survenit din cauza unui act neglijent al unui derbedeu ce habar nu are de viata grea si pui totul la poponeata, revii seara acasa deloc frustrat si chiar putin amuzat de experimentele sociale pe care le-ai intreprins in ziua cu derbedeii. La intrebarea altei colege mai putin derbedeu de ce colega noastra e derbedeu, i-am raspuns calm si zakalibita ca o fi indragostita. Nu am nimic impotriva indragostitului, dar cam m-am saturat sa acopar curul derbedeilor. O fi si asta job. O fi si asta bine platit prin alte parti.

Fals de adevarat

Peste 27 de ani de la auzul acestui cantec, visul tuturor in sfarsit s-a indeplinit azi prin facebook si alte retele de socializare: avem cate o mie de friend-zi. Sa nu ai 100 de ruble, ci sa ai 100 de prieteni, canta rusoaica. Undeva m-am lead-at dupa aceasta zicala o viata intreaga pentru ca eram pe atunci tare mica si intelegeam din cantec doar ce inseamna "drug" si "rubla". Drugi mai multi, ruble mai putine. Drug asta-i bine, rubla asta-i rau. Era un indemn ce suna tare frumos si tare sovietic. Astazi ruble sunt doar in Rusia, iar prieteni: si-i avem, si nu-i avem. Astazi sunt euro si dolari, iar prietenii de pe facebook se straduie sa arate lumii ca traiesc bine. Ei au o mie de prieteni cu gandul ca o mie de prieteni pot fi potentiali bani. Fals e totul in lumea asta. Fals de adevarat.

Ninge. Ca in rest noi ne-am stins.

La noi ninge de dimineata pana in seara. Ninge ca mereu si ca niciodata. La noi e cald si ninge. La ei e rece si nu ninge. Un mic accident pe drum cu o masina tare mare. Politia nu se intelege cu cine tine cand ninge: ba cu pietonii, ba cu soferii. Nu are timp sa-si dea seama daca ii place cand ninge sau nu. Ninsoarea asta e ca un oaspete nechemat, dar pe care stii ca il vei vedea numaidecat la usa in aceste zile. Ninge triumfator, dar totodata si cu vinovatie.

Si totusi e tare linistit cand ninge. Ninge si albul din jur ma arunca cu gandul la ingeri, la sfinti si intentii bune, la acte generoase. Mereu imi vine sa cant bucata asta din cantec: "Ninge sfant si pagan..." Oare la ce se gandeste un criminal atunci cand ninge?

Iata mai jos piesa ce parca isi are mereu ora ei fixa pe unda sufletului meu atunci cand ninge:

Face caca peste toti candidatii la presedintie, este si asta o opinie

Sunt doua stiri pe scena politica din Cehia: plecarea lui Vaclav Klaus al carui mandat se incheie cu o imensa actiune de amnistie a circa 70 mii de detinuti si cine vine in locul lui Klaus din ianuarie 2013.

Pentru prima data cehii vor alege direct presedintele tarii. Insa nu pentru prima data cehii isi spun direct si fara prejudecati opinia, cam tot asa cum personajul nevinovat din aceasta imagine: direct si impertinent. Mai are poporul asta un banc despre presedintele lor - Santa Klaus nu e o poveste, Klaus exista cu adevarat si ne aduce multe surprize! Ultimul cadou din sac a fost aceasta amnistie. Lumea e tare fricoasa acum. S-au umplut strazile cu criminali si asta datorita lui Klaus. Cand un alt Vaclav al poporului, Vaclav Havel, a amnistiat la sfarsit de mandat, se zice la stiri ca 4 omoruri au avut loc in 5 zile.

Iata ce griji mai au cehii. Politica mana-n mana cu factorul uman. Si e normal pentru ca mai pretioasa ca viata nu cred ca mai este ceva. Astazi revenind acasa am vazut pe strazi si mai multi politisti, cate trei plimbandu-se domol prin gerul iernii. Iata si grija directa fata de viata omului, fata de o viata, fata de viata.

In imagine: un catelus face caca peste toti candidantii la presedintie